Date generale

Denumire: România
Acest nume a fost adoptat în 1862, după fondarea statului-naţiune prin unirea celor două principate româneşti, Valahia şi Moldova, în 1859. 
Abrevierea internaţională ROU.

Situarea: în sud-estul Europei Centrale, în nordul Peninsulei Balcanice, pe Dunărea inferioară.

Graniţele
Hotarele României însumează în total 3 149,9 km. Două treimi din acestea (2 064,4 km) sunt determinate de Dunăre şi de râurile Prut şi Tisa sau urmează linia ţărmului Mării Negre, în timp ce o treime (1 085,5 km) reprezintă graniţă terestră. Apele teritoriale române se întind până la 12 mile marine în largul Mării Negre.

Vecinătăţi
România se învecinează cu cinci state, cel de-al şaselea vecin fiind Marea Neagră. La NE şi E are graniţă cu Republica Moldova (681,3 km), la N şi E cu Ucraina (649,4 km), la SE cu Marea Neagră (193,5 km), la S cu Bulgaria (631,3 km), la SV cu Serbia (546,4 km) şi la V cu Ungaria (448,0 km).

Suprafaţa
Este de 238 391 kmp, comparabilă cu cea a Marii Britanii, ceea ce situează România pe locul 80 în lume şi pe locul 13 în Europa ca mărime.
România are o formă ovală, întinzându-se pe 735 km de la vest la est şi pe 530 km de la nord la sud.
Distribuţia suprafeţei: teritoriu arabil (39,2%), păduri (28%), pajişti şi fâneţe (20,5%), vii şi livezi (2,3%), clădiri, drumuri şi şosele (4,5%), ape şi iazuri (3,7%), alte zone (1,8%).

Împărţirea administrativă
Conform articolului 3 din Constituţie, teritoriul României are o organizare administrativă pe comune, oraşe şi judeţe. 
Comuna, unitatea elementară de organizare administrativă, este formată dintr-unul sau mai multe sate şi este condusă de un consiliu local şi un primar ales. România are 2 685 de comune însumând 13 285 de sate, respectiv cu o medie de cinci sate pe comună.
Oraşul este unitatea administrativă condusă de un consiliu local şi un primar ales. Oraşele mai importante pot fi declarate municipii. România are 263 de oraşe, dintre care 82 sunt municipii.
Judeţul este unitatea administrativă condusă de un consiliu judeţean şi un prefect. Consiliul judeţean este ales pentru a coordona activitatea consiliilor comunale şi orăşeneşti, având ca scop concentrarea interesului asupra serviciilor publice de importanţă la nivel judeţean. Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ pentru a fi reprezentantul său local. România are 41 de judeţe plus municipiul-capitală Bucureşti, care are un statut similar cu acela de judeţ. Un judeţ are, în medie, o suprafaţă de 5 800 m.p. şi o populaţie de 500 000 de locuitori.

Capitala
Bucureşti este cel mai important şi cel mai populat oraş al României, fiind centrul politic, administrativ, economic, al ţării. Este situat în S-SE României. Oraşul se întinde pe o suprafaţă de 228 kmp şi are 2 016 000 de locuitori (reprezentând 9% din totalul populaţiei ţării şi 15% din populaţia urbană), fiind al treilea oraş ca număr de locuitori din regiune, după Atena şi Istanbul. Oraşul Bucureşti a fost prima oară menţionat în 1459, ca cetate de scaun a Ţării Româneşti sub domnia lui Vlad Ţepeş, deşi aşezarea datează încă din secolul al XIV-lea. Între secolele XVII-XIX, Bucureşti a fost capitala Ţării Româneşti, iar în 1862 a devenit capitala României.

Oraşe
Din 263 de oraşe, 25 au peste 100 000 de locuitori. Opt dintre ele au mai mult de 300 000 de locuitori, printre care capitala Bucureşti (peste 2 000 000), Iaşi (350 000), Constanţa (327 000), Braşov (316 000) şi Craiova (314 000).

Populaţia: 21.528.600 (ianuarie 2008)
Ca populaţiie, România este a 43-a ţară în lume şi a 9-a în Europa. 55% din populaţie locuieşte în oraşe şi localităţi şi 45% în zona rurală. Populaţia masculină reprezintă 48.7% şi cea feminină 51.3% din totalul locuitorilor.

Naţionalităţi: români 89,5%, unguri (inclusiv secui) 6,6%, rromi (ţigani) 2,5%, alţii 1,4%

Confesiuni religioase: Creştini-Ortodoxi - 86.7%; Romano-catolici - 4.7%; Protestanţi - 3.2%; Greco-catolici - 0.9%, Evanghelişti - 0.1%; Unitarieni - 0.3%; alte religii - 0.4% (date preliminarii, martie 2003)

Limba oficială: limba română, limbă maternă pentru 91% din populaţia ţării. Minorităţile etnice sunt libere să-şi utilizeze limba maternă în şcoli, administraţie, sistemul juridic, presă, cultură etc. Limba maghiară este vorbită de cea mai numeroasă minoritate etnică, iar limba germană de minoritatea germană (saşi şi şvabi). Principalele limbi străine care circulă în prezent în România sunt engleza, franceza şi germana.

Moneda naţională
Moneda naţională oficială în România este (din 1867) leul (leul românesc). Numele (omonim cu denumirea animalului leu) vine de la Löwentaler (care avea figura unui leu pe revers), monedă de argint pusă în circulaţie în Olanda începând cu secolul al XVI-lea, după care a devenit monedă de evaluare. Subdiviziunea leu-ului este ban-ul, 1 leu = 100 de bani. Începând cu 1991, inflaţia a scos practic din uz această subdiviziune a leului. Convertibilitatea internă a leului a fost introdusă în noiembrie 1991. Rata de schimb pentru leu este variabilă. Actuala liberalizare monetară a intrat în vigoare din februarie 1998. Orice cetăţean român este liber să efectueze tranzacţii valutare pentru orice sume de bani. 
La 1 iulie 2005 a fost introdus în circulaţie leul nou, obţinut prin tăierea a patru zerouri din coada leului vechi (1 leu nou = 10.000 lei vechi). De asemenea, a fost reintrodusă subdiviziunea leului - banul. Există monede de 1, 5, 10 şi 50 bani şi bancnote de 1, 5, 10, 50, 100 şi 500 de lei.

Ziua naţională
În 1990, 1 decembrie a fost proclamată ziua naţională. Această zi reprezintă aniversarea Marii Unirii de la Alba Iulia, din 1918, când s-a votat unirea Transilvaniei cu România, moment care marchează unirea tuturor românilor într-un singur stat şi realizarea unităţii statului-naţiune român.

Sărbători legale
1 şi 2 ianuarie (Anul Nou), a doua zi de Paşte, 1 mai, 1 decembrie - Ziua naţională, şi 25 şi 26 decembrie (Crăciunul) .

Ora oficială
Ora Est Europeană (GMT + 2 ore). Din 1979, fusul orar de vară (GMT + 3 ore) se aplică începând cu ultima duminică a lunii martie până în ultima duminică a lunii octombrie. România are acelaşi fus orar ca şi Republica Moldova, Finlanda, Grecia, Israel, Egipt şi Republica Sud Africană. 

Statul român:

• România este un stat suveran şi independent, naţional, unitar şi indivizibil;
• Forma de guvernământ: Republică;
• Statul este organizat conform principiului separaţiei şi egalităţii puterilor în stat – Legislativ, Executiv şi puterea judecătorească, într-un cadru al democraţiei constituţionale, garantat de pluralismul politic.

Preşedintele României: reprezintă Statul român şi garantează independenţa naţională, unitatea şi integralitatea teritorială a ţării (cu un mandat de 5 ani). Din decembrie 2004, Traian Băsescu este preşedintele României.

Puterea legislativă: Parlamentul României (471 de membri în legislatura 2008-2012) şi 2 camere: Senatul României (137 de membri) şi Camera Deputaţilor (334 de membri).

Executivul: Guvernul României condus de Primul ministru, însărcinat de Preşedintele României pentru formarea Cabinetului şi cu Programul de Guvernare aprobat de Parlament printr-un vot de încredere.

Justiţia: independenţa este garantată de către Consiliul Superior al Magistraturii; judecătorii inamovibili.

România este stat membru al ONU, al NATO şi de la 1 ianuarie 2007, membru cu drepturi depline al Uniunii Europene.

Istoria

Primele urme materiale atestă existenţa omului pe teritoriul de astăzi al României încă de acum 2.000.000 de ani (Bugiuleşti, judeţul Vâlcea). Originalitatea ariilor culturale, înrudite cu celelalte culturi preistorice europene, se regăseşte în arta modelării lutului (vasele pictate de tip Criş, Turdaş, Cucuteni, statuete de lut zoomorfe şi antropomorfe, între acestea: "Gânditorul", descoperit la Hamangia, Cernavodă). Tăbliţele de lut de la Tărtăria (motive pictografice incizate) dovedesc existenţa unui început de scriere arhaică - primul din Europa - în jurul anului 4.000 î.Hr. concomitentă cu scrierea din Sumer.

Continuatorii acestor străvechi civilizaţii au fost geto-dacii.

În secolul I î.Hr. regele dac Burebista (82-44 î.Hr.), ajutat de marele preot Deceneu, unifică toate triburile geto-dace sub sceptrul său, întemeind Regatul Daciei, un regat puternic, cu centrul politic şi religios în Transilvania, la Sarmizegetusa. La începutul secolului al II-lea d.Hr., când statul dac se afla în perioada sa de maximă înflorire sub cârmuirea regelui Decebal (87-106), armatele imperiale romane, conduse de împăratul Traian (98-117) cuceresc Dacia (106 d.Hr), o transformă în provincie romană şi o colonizează cu elemente romane şi romanizate. Geto-dacii sunt, astfel, romanizaţi. După retragerea armatei şi a administraţiei romane la sud de Dunăre, în anii 271-275, ca urmare a atacurilor popoarelor migratoare, populaţia daco-romanăa continuat să trăiască neîntrerupt pe aceleaşi locuri unde se născuse. Ea a beneficiat, timp de un mileniu, de vecinătatea Imperiului Roman şi, apoi, a Imperiului Roman de Răsărit (devenit ulterior Imperiul Bizantin), care a deţinut numeroase capete de pod la nord de Dunăre.

În secolul al VII-lea se încheie procesul de etnogeneză a poporului român. În primul mileniu, peste teritoriul României au trecut valuri de popoare migratoare (goţi, huni, gepizi, avari, slavi, bulgari, cumani, pecenegi, etc.) care au exercitat o dominaţie trecătoare, ce s-a sfârşit, în multe situaţii, cu asimilarea lor de către autohtoni.

Românii s-au născut creştini; odată cu procesul de romanizare s-a produs, treptat, şi cel de creştinare atât prin intermediul Sf. Andrei, cât şi a unor sfinţi părinţi refugiaţi sau trecători pe aceste meleaguri. După marea schismă din 1054 a Bisericii Creştine, ei au păstrat ritul ortodox. Organizarea statală, atestată în scris, datează din secolul al X-lea; este vorba de statele feudale premergătoare marilor state feudale româneşti. Formaţiunile prestatale din Transilvania erau conduse de duci, cnezi sau voievozi ca Gelu, Glad, Menumorut, Ahtum, sau, în Moldova, Valahia şi Dobrogea de jupani, cnezi sau voievozi ca Dimitrie, Gheorghe, Sestlav, Satza, Roman ş.a. (sec. XI-XII). În secolul al XIII-lea, formaţiuni prestatale mai mari sunt atestate sub conducerea voievozilor Litovoi, Ioan, Farcaş şi Seneslau. În secolul al XIII-lea, feudalii unguri încheie cucerirea Transilvaniei, începută în secolul al X-lea de triburile ungare care îşi opriseră migraţia fixându-se în Câmpia Panoniei. Voievodatul Transilvaniei va fi vasal coroanei ungare până la 1526, când regatul Ungariei va dispărea ca stat. La sud de Carpaţi, în secolul al XIV-lea, Basarab I (1324-1352) unifică micile state întemeind marele Voievodat al Valahiei, iar Bogdan I (1359-1365) întemeiază marele Voievodat al Moldovei. Ambii voievozi au consolidat independenţa statelor lor, înfrângând oştile Ungariei care încerca să-şi întărească dominaţia asupra lor.

La sfârşitul secolului al XIV-lea, la Dunăre apare pericolul expansiunii Imperiului Otoman. Cele trei Ţări Române, voievodatele Transilvania, Moldova şi Valahia, devin, pentru mai multe secole, Bastion al apărării lumii creştine în faţa înaintării islamice. Voievozi ca Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Radu de la Afumaţi, Petru Rareş au învins armatele unor sultani vestiţi precum Baiazid I Ildârâm (Fulgerul), Mahomed al II-lea (cuceritorul Constantinopolului) şi Soliman Magnificul. În secolul al XVI-lea însă s-a inaugurat perioada suzeranităţii otomane asupra celor trei ţări române, care îşi păstrau totuşi o largă autonomie.

Domnitorul Valahiei, Mihai Viteazul (1593-1601), recucereşte independenţa ţării şi unifică pe toţi românii într-un stat, primul stat centralizat românesc, cuprinzând Valahia, Transilvania şi Moldova (1600-1601). Unirea, vremelnică, a fost desfăcută prin intervenţiile Imperiului Otoman, Regatului Poloniei şi Imperiului Habsburgic, neliniştite de vecinătatea unui stat românesc puternic. Fapta lui Mihai Viteazul a fost posibilă datorită unităţii de neam şi de limbă a tuturor românilor, datorită conştiinţei naţionale în curs de afirmare în întregul spaţiu românesc. Fapta lui a slujit exemplar. Voievozii celor trei ţări române ce i-au urmat au căutat mai mereu să realizeze vechiul regat al Daciei. Foarte aproape s-a aflat Matei Basarab (1632-1654), iniţiatorul şi comandantul general al Ligii antiotomane, constituită din Ţările Române, Polonia şi Rusia. Cel care a fundamentat ideologic doctrina poporului român a fost savantul domnitor al Moldovei, Dimitrie Cantemir (1693, 1710-1711), membru al Academiei din Berlin. Sub influenţa iluminismului european, în Transilvania, ajunsă la 1699, sub suzeranitatea Imperiului Habsburgic, episcopul Inochentie Micu şi reprezentanţii Şcolii Ardelene (Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Petru Maior, Ioan Budai-Deleanu ş.a.) cristalizează şi ei ideologia naţională, pe care o susţin cu argumente istorice, lingvistice şi filosofice.

Ideile revoluţiei franceze, împletite cu realităţile autohtone, au dus la formarea, în Ţările Române, a unui curent de idei politice novatoare. În aceste împrejurări a avut loc, în 1821, revoluţia, cu caracter social şi naţional, condusă de Tudor Vladimirescu. Deşi înfrântă de armatele otomane, ea a avut urmări politice însemnate: regimul fanariot (instaurat în 1711 în Moldova şi în 1716 în Valahia prin numirea de către Poartă a domnitorilor, aleşi mai ales dintre grecii din Fanar) a fost înlăturat şi s-a revenit la domniile pământene; au fost introduse principii moderne de guvernare şi de administrare. Dezvoltarea rapidă a economiei de piaţă a intrat în contradicţie cu privilegiile feudale ocrotite de suzeranitatea otomană în Principatele Dunărene (Moldova şi Valahia), şi de stăpânirea habsburgică, în Transilvania, ceea ce a dus la explozia revoluţionară din anul 1848 în toate cele trei ţări române.Revoluţia de la 1848, care a avut un accentuat caracter naţional, a fost înăbuşită, mai întâi în Moldova şi Valahia (în 1848) şi, în 1849, în Transilvania (unde românii, sub conducerea lui Avram Iancu au rezistat eroic), prin contribuţia armatelor imperiilor ţarist, otoman şi habsburgic.

Cu sprijinul marilor puteri europene, Franţa şi Prusia, la 24 ianuarie 1859, s-a înfăptuit unirea Moldovei cu Valahia sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Acesta a luat măsuri de unificare a armatei şi a administraţiei, a secularizat averile mănăstireşti, a promulgat o serie de legi având acelaşi rol unificator. Tânărul stat a căpătat recunoaştere internaţională sub numele de România. În anul 1866 domnitorul Cuza a abdicat, în locul lui fiind ales prinţul Carol, din familia princiară germană Hohenzollern-Sigmaringen, principe domnitor al ţării din 1866 până în 1881 când a fost încoronat rege. Carol I a domnit până în 1914. La 9 mai 1877, statul român şi-a proclamat independenţa, ieşind de sub suzeranitatea Porţii; independenţa a fost consfinţită în luptă, pe fronturile războiului ruso-româno-turc din 1877-1878 şi a fost recunoscută pe plan internaţional prin Congresul de pace de la Berlin (1878). Obţinerea independenţei a creat condiţii prielnice dezvoltării economico-sociale şi politice a ţării. Un rol important l-a avut, în acest sens, Constituţia din 1866, una dintre cele mai moderne din Europa de atunci, şi legile ce au derivat din prevederile ei.

Prin înţelegerea din 1867 dintre Budapesta şi Viena, cunoscută ca "dualismul austro-ungar", întregul Principat al Transilvaniei a intrat sub dominaţia ungară anulându-i-se autonomia seculară. După unirea din 1859 a celorlalte două ţări române şi, mai ales, după ce România a devenit independentă (1877), guvernul ungar a intensificat politica de persecutare şi de maghiarizare forţată a populaţiei româneşti majoritare din Transilvania, existenţa românilor ca naţiune nefiind recunoscută. Drept răspuns, românii transilvăneni au format Partidul Naţional Român (1881), prin care au dus o susţinută luptă naţională. În 1892, au înaintat Curţii imperiale din Viena un Memorandum în care îşi expuneau suferinţele îndurate şi doleanţele. Iniţiatorii au fost judecaţi şi condamnaţi la închisoare pentru… trădare de patrie.

Bucovina a fost ruptă din trupul ţării în anul 1775 şi a intrat în stăpânirea Imperiului Habsburgic în urma unei înţelegeri cu Imperiul Otoman. Şi aici elementul românesc majoritar a fost persecutat şi s-a încercat deznaţionalizarea lui.
Jumătatea estică a Moldovei fusese, la 1812, anexată la Rusia. În Basarabia, cum fusese "botezată" această provincie românească, autorităţile ţariste au dus o intensă politică de rusificare, încurajând, totodată, emigrarea românilor. În schimb, au fost colonizaţi mulţi ruşi, ruteni, ucraineni, bulgari. Nu s-a admis nici o şcoală românească. Biserica ortodoxă a devenit şi ea un instrument de rusificare, prin colonizarea unor preoţi ruşi şi interzicerea liturghiei în limba română. Abia după 1905 au început să apară din nou cărţi româneşti, dar scrise cu alfabet cririlic.

Participarea României la primul război mondial a avut un singur scop: desvârşirea unităţii naţionale, urmaşul lui Carol I - regele Ferdinand I (1914-1927) fiind unul dintre promotorii ei. Prăbuşirea celor două imperii multinaţionale - austro-ungar şi ţarist - a creat posibilitatea ca românii din Basarabia, Bucovina şi Transilvania să-şi aleagă, în deplină libertate, destinul, hotărând unirea cu România. La 9 aprilie 1918, Basarabia, la 28 noiembrie 1918, Bucovina şi, la 1 decembrie 1918, Transilvania au decis unirea lor cu ţara-mamă, România. Reîntregirea statului român a fost consfinţită pe plan internaţional prin tratatele de pace postbelice (1919-1920). În statul naţional unitar, regimul constituţional democratic (Constituţia din 1923) a facilitat progresul general al naţiunii în toate domeniile vieţii economice, sociale, politice şi culturale, Apogeul economic a fost atins în anul 1938. Pe plan extern, România (avându-l ca reprezentant peNicolae Titulescu, ministru de externe şi de două ori preşedinte al Societăţii Naţiunilor) a dus o politică de apărare a noii organizări postbelice a lumii şi a acţionat pentru contracararea tendinţelor revanşarde, de revizuire a tratatelor de pace şi a graniţelor, manifestate, mai întâi, de Ungaria horthystă şi Germania nazistă, mai apoi de Rusia sovietică şi alte state, în scopul apărării statu-quo-ului teritorial, a păcii şi al realizării securităţii colective. Dar, în august 1939, a fost semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, al cărui articol 3 din Protocolul adiţional secret se referea direct la destrămarea teritorială a României. Marile puteri democrate (Franţa şi Anglia) nu au mai putut garanta României securitatea. În vara anului 1940, România a fost obligată de către Rusia sovietică, Germania hitleristă şi Italia mussoliniană să cedeze următoarele teritorii: Basarabia, Bucovina şi Herţa - Rusiei; Transilvania de Nord - Ungariei şi Cadrilaterul (Dobrogea de Sud) - Bulgariei, ceea ce reprezenta peste un sfert din teritoriu şi din populaţia, majoritar românească. În cele 11 judeţe cedate Ungariei, românii au fost expuşi de către horthyşti la peste 22.700 de atrocităţi, din care 920 omoruri individuale şi colective (la Ip, Trăsnea, Nuşfalău, Hida, Huedin etc.); tot din aceste judeţe, aproape 160.000 de evrei au fost deportaţi în lagărele naziste ale morţii, 140.000 dintre ei pierind fără urmă. Regimul politic în România a fost schimbat şi ţara a intrat în război împotriva U.R.S.S. (iunie 1941), alături de Germania. Armatele române au luptat pe frontul de est până în vara lui 1944, după care, în urma loviturii de stat de la 23 august s-au alăturat aliaţilor şi au luptat pe frontul de vest, contribuind la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei. Tratatul de pace de la Paris (1947) a readus Transilvania de Nord între graniţele naţionale; Basarabia, Bucovina, Herţa şi Cadrilaterul au rămas însă în continuare în afara graniţelor României. Românii aflaţi în acele teritorii au fost supuşi unei deznaţionalizări brutale; sovieticii au masacrat, au închis în lagăre şi au deportat în Siberia şi în Asia Centrală sute de mii de români, încercând răsturnarea raportului demografic. Totodată, prevederile Tratatului de pace de la Paris au confirmat menţinerea României în sfera de influenţă sovietică, după cum stabiliseră anterior Stalin şi Churchill, cu acordul lui Roosevelt. Încă o dată, România a fost victimă a jocului de interese ale marilor puteri.

Regimul comunist a fost instalat în România cu sprijinul ocupantului sovietic, după detronarea regelui Mihai I, la sfârşitul anului 1947. A urmat perioada de sovietizare a ţării, când s-a declanşat represiunea împotriva celor care reprezentau adevărata democraţie, împotriva intelectualităţii, împotriva spiritualităţii româneşti. Prin condamnări la ani de temniţă grea, internări în lagăre de muncă forţată şi execuţii sumare, oponenţii şi posibilii oponenţi au fost exterminaţi. Au căzut, astfel, sute de mii de oameni. În paralel, s-a acţionat pentru introducerea modelului sovietic în economie, societate şi cultură. S-a procedat, planificat, la cooperativizarea agriculturii, falsificarea istoriei naţionale, abandonarea valorilor culturale şi spirituale naţionale, la îngustarea, până la închidere, a accesului la valorile culturii şi ştiinţei universale. Pericolul transformării României într-o sursă de materii prime pentru statele membre ale C.A.E.R. şi chiar al dezmembrării ţării (planul Valev-1964) a determinat conducerea comunistă din România să iniţieze abandonarea hegemoniei sovietice. România comunistă a fost considerată de către Occident aliatul rebel al Moscovei pentru că a realizat o deschidere semnificativă spre ţările din vest şi l-a determinat pe Hruşciov, în 1958, să retragă din ţară trupele sovietice de ocupaţie. Începând cu 1960, s-a trecut la industrializarea ţării, contrar voinţei sovieticilor. În anii conflictului ruso-chinez, România a iniţiat o ostentativă acţiune de derusificare, mai ales în cultură. În 1967, au fost reluate relaţiile diplomatice cu R.F. Germania, iar, în 1968, România a condamnat intervenţia trupelor Pactului de la Varşovia în Cehoslovacia. Tot atunci, ţara a devenit membră a Fondului Monetar Internaţional şi a Băncii Mondiale şi s-a declarat ferm împotriva cursei înarmărilor, în special a înarmărilor nucleare.

Cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale, dublat de regimul de dictatură comunistă, a dus la o gravă criză politică internă, generând nemulţumiri profunde în straturile societăţii, la încălcarea brutală a drepturilor elementare ale omului, la o criză economică de mari proporţii. În mai multe rânduri au avut loc revolte sociale. Din ce în ce mai mulţi oameni, din medii sociale diferite, au cerut schimbări radicale în structurile politice şi economice. Între 17 şi 20 decembrie 1989, la Timişoara au avut loc mari demonstraţii anticomuniste soldate cu intervenţia forţelor de represiune. La 21 decembrie 1989 au izbucnit tulburări puternice în Bucureşti. Sute de mii de bucureşteni au invadat străzile, au ocupat principalele clădiri oficiale şi l-au alungat pe dictator. O dată cu el au fost înlăturaţi cei 45 de ani de regim comunist din România.

Puterea a fost preluată de Frontul Salvării Naţionale, care a anunţat desfiinţarea structurilor comuniste, promovarea economiei de piaţă şi alegerile libere. Într-un interval de timp relativ scurt (5 ani) s-au reactivat partidele politice istorice şi s-au înfiinţat alte partide politice - peste 250; au avut loc alegeri administrative, parlamentare şi prezidenţiale în 1990, 1992, 1996, 2000 şi 2004; a fost votată şi promulgată noua Constituţie a României (1991) cu largi prevederi democratice; în octombrie 2003, prin referendum, Constituţia a fost modificată conform standardelor europene. Sectorul particular în economie s-a dezvoltat continuu, a avut loc privatizarea întreprinderilor industriale prin ofertă publică etc. Concomitent, a avut loc şi "o explozie" a mass-media, ca urmare a dreptului la libera exprimare şi la asociere, aşa încât România are în prezent cele mai multe publicaţii, posturi de radio şi posturi T.V. particulare (în raport cu numărul de locuitori) dintre ţările din Est. Ea este membră a Consiliului Europei (1994) şi a NATO (în 2004) şi este membră a Uniunii Europene (în 2007).

 Economie

Cu o populaţie de 22 milioane de locuitori, România este a doua mare piaţă în Europa Centrală. Poziţia sa geografică, importanţa resurselor naturale şi o mână de lucru calificată sunt factori favorizanţi.

România posedă atuuri reale, cum ar fi:

· O excelentă poziţie geografică la răscrucea principalelor rute comerciale între Europa de Vest şi Asia, între Europa de Sud (Marea Mediterană) şi Europa de Nord;

· Importante facilităţi de navigaţie fluvială şi maritimă (Constanţa este cel mai mare port la Marea Neagră) , în timp ce terminarea lucrărilor la Canalul Dunăre - Rhin - Main permite accesul la noi căi de navigaţie care leagă Marea Neagră de Marea Nordului;

• O forţă de muncă, de un bun nivel profesional, cu specialişti de înaltă calificare în domeniile tehnologiei, informaticii şi ingineriei;
• O multitudine de resurse naturale (petrol, gaze etc.) şi terenuri agricole vaste şi fertile;
• Un imens potenţial turistic;
• O structură industrială diversificată;
• O legislaţie atractivă, favorabilă investiţiilor străine, bazată pe accesul liber şi nediscriminatoriu pe piaţă.

Programul economic al Guvernului României se bazează pe voinţa de a fructifica aceste atuuri şi de a continua şi amplifica dialogul cu mediul de afaceri, urmărind sprijinirea antreprenorilor privaţi şi stimularea iniţiativelor lor.

Opţiunile strategice guvernamentale sunt concentrate pe obiective care urmăresc:

• Menţinerea creşterii economice;
• Continuarea unei stabilităţi macro-economice consolidate, prin obţinerea de progrese substanţiale în sfera reformelor structurale şi a disciplinei financiare;
• Îmbunătăţirea climatului de afaceri printr-un cadru legislativ economic şi financiar adecvat care va conduce la eliminarea barierelor administrative;
• Liberalizarea completă a pieţei muncii şi garantarea libertăţii contractuale în domeniul relaţiilor de muncă;
• Accelerarea şi aprofundarea reformei fiscale printr-o abordare coerentă, reducând fiscalitatea şi ameliorând controlul asupra cheltuielilor bugetare şi a încasării impozitelor;
• Finalizarea procesului de privatizare şi restructurare;
• Lupta contra corupţiei.

Guvernul român a adoptat Ordonanţă de Urgenţă nr. 138/2004 prin care a introdus, începând cu 1 ianuarie 2005, o rata unică de impozitare de 16% pe venitul persoanelor fizice şi pe beneficiile societăţilor. Această modificare constituie o adevărat㠓revoluţie fiscal㔠deoarece legislaţia prevedea înainte o rată de impozitare asupra beneficiilor societăţilor de 25% şi un impozit pe venit care putea merge până de 40%. Aceste măsuri în domeniul fiscal vizează dezvoltarea economică a ţării.